”Tocmai ce m-am întors din tabăra de alergare din munții Bucegi, cu Bianca, Silviu, Mihai și Andrei. Cu implicarea fiecăruia, tabăra a fost una foarte reușită. Alergare cât cuprinde, pe deal, la vale, pe munte, prin iarbă sau bolovăniș, prin pădure, pante abrupte sau line, mers rapid sau cu bețe. Mâncare foarte bună, ca la mama acasă :), prezentări teoretice, întrebări, discuții, ateliere de exersat cunoștințele dobândite, un mini concurs care a activat spiritul de competiție existent în orice alergător :), masaje super și foarte foarte multă bună dispoziție. Cam ăstea ar fi câteva din ingredientele principale ale unei tabere reușite, cum a fost și acum. Prezentările făcute de Silviu au fost extrem de folositoare nu numai pentru participanții la Marathon 7500, dar și pentru noi ceilalți, muritorii de rând :), care doar au aspirații că, poate, cândva, vor ajunge pe acolo… măcar ca voluntari.. M-am întâlnit și cu prieteni mai vechi, din celelalte tabere, dar m-am bucurat să întâlnesc și să cunosc oameni noi, alergători cu același scop ca și mine, să ne îmbunătățim tehnica de alergare și să avem rezultate pe măsură. Punctul esențial care mi-a atras atenția a fost că, dacă vrei să alergi cu viteză, trebuie mai întâi să înveți să alergi încet. Îmi place asta. Și îmi place și cum sună. Și în perioada următoare, chiar o să o pun în practică. Pentru că… undeva, cândva, vreau să alerg ca o căprioară 🙂 pe munți… (însă, toate la timpul lor). Informațiile primite s-au completat foarte bine cu poveștile din experiențele de concurs ale lui Silviu și cu cele din culisele concursurilor organizate de echipă. Iar sfaturile și corecturile din timpul turelor de alergare au făcut toată diferența. Mai mult, grija față de ceilalți din grup și spiritul de echipă mi-au sărit, pentru a mia oară, în ochi, așa cum se întâmplă de când am început să particip la aceste tabere. Iar cireașa de pe tort a fost mini concursul unde fiecare dintre noi a arătat cum aplică ceea ce a învățat și a apreciat frumusețea alergării celorlalți colegi, distrându-ne de minune (iar eu am fost foarte mândră de colega mea de cameră…și de celelalte căprioare, că băieții, oricum, aleargă de nu-i ajungi Ș). Iar ca încheiere, am avut parte și de o recompensă specială, când toți membrii echipei și-au demonstrat într-un mini concurs ad-hoc calitățile și experiența în ale alergării.

Așa că, nu o să lipsesc nici de la următoarea tabără. Chiar vreau să alerg ca o căprioară…:)

Însă, de mult voiam să povestesc despre cealaltă tabără, în care am fost recent cu Bianca, Silviu și Mihai. Cu bița, pentru care am o pasiune specială. Este vorba despre circuitul cu bicicleta din Transalpina și Oltenia din luna mai, anul acesta.

Mi-a lăsat amintiri de neuitat.

Să stingem luminile și să începem.

……  ”E groaznic de frumos!”

Acesta a fost răspunsul meu la întrebarea lui Silviu la vreo câteva zeci de minute după ce plecasem din Păltiniș. Totul mi se părea groaznic… de frumos.

Groaznic… Pentru ca, deși am alergat toata iarna, pe bicicleta nu m-am mai urcat de anul trecut, din septembrie, de la circuitul din Delta. Și, să pornești într-o tura de 200 km cu peste 1500 metri diferență pozitivă de nivel fără să mai fi pus piciorul pe pedala bicicletei de 6 luni de zile, și asta doar cu o săptămână înainte de un maraton (primul tău maraton), e curată nebunie‼ Însă Silviu mă acceptase, iar eu luasem decizia după o lungă și matură chibzuință, așa că iată-mă cu picioarele pe pedalele bicicletei, pe șa, în grupul care fremăta de nerăbdare. Îngrozită de ce simțeam și vedeam. Iar începutul a fost pe măsura pauzei: la nici zece minute după ce am pornit, aproape în lacrimi, îmi venea să întorc bicicleta și să zic că renunț, că rămân să fac plimbarea cu duba, că le doresc o călătorie frumoasă, fără mine. Nu am făcut-o însă… probabil de rușine și gândindu-mă ca mai am timp sa abandonez pe parcurs J…

Frumooos, de nu se poate povesti…. Pentru că, în jur, totul era atât de frumos: verdeață, verdeață și iar verdeață… Copaci verzi, un verde pur care iți atingea parcă ochii și îți încălzea inima, păsărele vesele care ciripeau, ape cântătoare, frunze foșnind în bătaia vântului, dealuri și munte, fără țipenie de om, doar liniștea în care se auzea cântecul apei și al păsărilor, scrâșnetul cauciucurilor pe pietricelele săltărețe. Doar eu nu aveam ochi pentru atâta frumusețe, muncind din răsputeri să țin pasul cu ceilalți. O provocare imensă acest circuit‼ În cazul meu, 213 km calculați după schema Biancăi (cu 1340 m diferență pozitivă și 2030 m diferență negativă în zilele maxime), pedalați în 4 zile minunate, zile în care am trăit cât alții într-o lună, în care am trecut de la groază la extaz, de la frustrare și disperare la bucurie și fericire, de la neputințe și limite autoimpuse la noi și uimitoare perspective, timp care m-a schimbat și m-a îmbogățit. Poate părea un clișeu, dar nu este. Pentru că fiecare tură are ceva special.

Iar aici peisajul a fost de-a dreptul incredibil. Munți, văi, dealuri, șes, peșteri, chei, o natură de o bogăție și o frumusețe ce nu se poate pune în cuvinte, de o diversitate uluitoare: când urcai pante abrupte, când coborai curbe line, când pedalai pe drumul drept sau ușor la vale sau la deal, când coborai abrupt pe pietriș sau bolovani. În jur, pe măsură ce urcam în munți sau coboram în văi, natura se schimba neîncetat. Trăgea cu ochiul spre noi, să vadă dacă îndrăznim să fim cumva plictisiți și ne surprindea iar cu câte una din frumusețile ei tainice. O splendoare!

Aici, în Oltenia, am întâlnit oameni extraordinar de amabili și de ospitalieri, muncitori, pricepuți în meșteșugul lor, oameni cu poftă de viață și care știu să prețuiască viața, care nu credeam că mai există în veacul acesta. Am intrat în atelierul olarului și am văzut cum bucata de lut prinde viață. Cum se lasă modelată în mâna pricepută a meșterului și prinde forme. Priveam vrăjită cum olarul învârtea constant roata cu piciorul, iar masa amorfă de lut se transforma, sub acțiunea apei și a mâinii sale, chiar sub ochii mei, într-o coloană de lut, apoi o coloană țuguiată, o clepsidră plină, o scobitură într-un fel de căuș, apoi căușul se lățea și prindea margini, apoi se aplatiza și, în final, … farfuria de lut. Uluitor. Părea atât de simplu și de natural să modelezi lutul. Părea că chiar și eu, care nu am aplecări spre astfel de lucrări, aș putea face această joacă de copil. Însă doar părea, pentru că cei 30 de ani de experiență de modelat lutul își spuneau cuvântul în cazul meșterului olar (…meserie, din păcate, pe cale de dispariție…cred). Toate strădaniile noastre cele mai bune au fost sortite eșecului. În cel mai bun caz, palidele noastre eforturi de a construi ceva au avut ca rezultat ceva ce ar putea semăna cu …un obiect din lut…, fără a înțelege prea bine care a fost intenția inițială a autorului… Era ca și cum ai încerca să faci un curcubeu din resturi pe care le ai la îndemână. Sau o auroră boreală. Sau cum ar fi sa pictezi cerul cu acuarela?

Nu pot sa uit nici cum a început ziua respectivă. Cică o zi de relaxare. (Se pare că, peste iarnă, am uitat că și relaxarea cu Silviu e, cumva, dureroasă. După circuitul din Deltă, înțelegerea mea cu privire la noțiunile de relaxare și ușor a revenit la forma sa obișnuită pentru un muritor de rând… :). Așa că, în ziua respectivă, am pornit lejer din satul Cerna, de la pensiune, pe un timp relativ frumos. Spun lejer pentru că, după nici jumătate de oră, ne-am oprit din nou pentru un al doilea mic dejun, oferit din toată inima și cu o extraordinară ospitalitate, de data asta, de părinții lui Silviu. M-am bucurat să îi cunosc și deși aveam deja burta plină, aproape toți am gustat din bucatele minunate care ne făceau cu ochiul de pe masă, care mai de care mai apetisante (lapte proaspăt, o brânză care ți se topea în gură, roșii proaspete și tot felul de legume, slănină…) Cu multă părere de rău și ceva greutate la bord, ne-am urcat din nou pe biciclete și am pornit la drum. Ne îndreptam spre Horezu și atelierele olarilor, spre culele fortificate și spre peșteri, visând la istorii vechi și la comori îngropate, mânați de entuziasmul descoperirii de noi frumuseți, ce ne așteptau străbătând timpul. Nu a durat mult însă și toate aceste sentimente înălțătoare s-au stins încet, ca un foc lăsat în vatră nesupravegheat, murate de o ploaie mocănească care a insistat să ne însoțească aproape toată dimineața. Nu era frig, însă apa reușea sa pătrundă chiar și în cele mai ascunse unghere din hainele și încălțămintea noastră. Ce să mai vorbim de rucsac… (cel puțin în cazul meu, pentru că nu fusesem suficient de diligentă să am și eu o husă de ploaie pentru el… Mai târziu, în ziua respectivă, cu picioarele de-a dreptul înghețate, aveam să jelesc după singura pereche de șosete groase ce o aveam la mine în rucsac… udă ….). La Horezu, am fost mai mult decât bucuroși să ne adăpostim la gura sobei  în camera încălzită din atelierul olarului. Focul din vatră și băuturile servite au fost numai bune pentru ridicarea moralului, dar nu suficient. Așa că, tot uzi, dar încălziți (cel puțin în inimă) de ospitalitatea gazdelor noastre, încărcați și cu niște mostre superbe de olărit, am pornit spre culele din Măldărești. Veche casă boierească fortificată, construită asemenea unui turn de apărare, dar având înfăţişarea şi confortul unui mic castel provincial, așa ar suna o definiție a unei cule. Spre rușinea mea de cetățean român și cititor de istorie, nici nu știam că există așa ceva în țara noastră. Frumoase, mândre, înălțându-se spre cer cu turnurile lor albe, cochete, îmbrăcate în lemn și fier, cu zidurile lor groase și înalte cu nenumărate creneluri, te îmbiau să intri și să le descoperi tainele, să le asculți povestea, șoptită de veacuri celor care au urechi să asculte. Despre familii de boieri care au trăit odinioară, care s-au luptat pentru libertatea lor, pentru familie și cămin, s-au bucurat de timpurile de pace, care au iubit, au urât, au avut vise și dorințe și idealuri… Un loc în care prezentul se împletește cu trecutul și privește spre viitor. Iar în această istorie a timpului, în secolul 21, apărem și noi, o duzină de bicicliști plouați, paşnici, înarmaţi doar cu o curiozitate vie. Și descoperim comori de o simplitate rafinată, cula Măldărești, Greceanu sau Duca, după numele celor care le-au construit. La schimb cu preţul minor al biletului de intrare, câștigăm respect pentru trecutul eroic și valorile morale și intelectuale ale nației române, dar și admirație față de o regiune minunată, cu un peisaj de-a dreptul încântător.

Dar ce să mai povestesc de Peștera Muierii, de Peștera Liliecilor, cu ale ei unice biserici (unde Silviu a bătut toaca, iar Luci a jucat J), de Cheile Bistriței și de Grota Ursului. Sau cum aș putea vreodată să uit cum am urcat cu bicicleta, pentru prima dată, Transalpina?? Pe soare, cu nori, prin ceață și vânt, pedalând aproape în întregime toată urcarea. Un peisaj de-a dreptul incredibil, suspendat în eternitate, ce îți oferea o imensă senzație de libertate, de sălbăticie și … de nemurire. Sau coborârea spre Rânca, pe un asfalt umed și vânt, frig și ceață, apoi soare, creându-ți senzația că în secunda următoare îți vei lua zborul. Sunt clipe pe care nimic nu le poate înlocui, iar entuziasmul, buna dispoziție, ajutorul și grija colegilor de pedalat sau spiritul de echipă în cazul unui incident au făcut ca aceste momente să devină unele de neuitat.

Ar mai fi multe de povestit, dar nu ar încăpea într-o cărticică. Rămâne doar să stârnesc curiozitatea celor ce nu au fost în tură și buna dispoziție și nostalgia celor care au trăit aceste clipe dureros de frumoase J, suspendate undeva în amintiri, bine păstrate în albumul inimii noastre. Sunt foarte recunoscătoare pentru acest timp. Fără vreunul dintre noi, tura nu ar fi fost la fel. Mai ales fără echipa care a făcut posibilă această călătorie, care s-a străduit din greu să pună lucrurile cap la cap și să pornească tura. Chiar și cu unii care nu au atâta experiență și sunt la început. Așa că mulțumesc tuturor, și în special lui Silviu, Bianca, Mihai, întotdeauna mă simt în siguranță în echipă, încurajată și provocată să devin tot mai bună. Vârsta de 100 de ani, cu siguranță, o voi sărbători alergând ca o căprioară pe munte și pedalând …. pe coclauri…:)”